Linda Maria Baros – interviu : Cum sa-ti hranesti bestia in fiecarezi

„Traducatorul de proza este sclavul autorului iar traducatorul de poezie este rivalul sau.” - Andrei Makine („Testamentul francez”). În ce masura vi se pare adevarat?

Linda Maria Baros: Orice traducator responsabil este, în mod normal, un autor talentat care îsi împrumuta vocea, într-o anumita grafie, desigur, asemenea unui actor care se produce pe scena. Spun acest lucru fiindca am ocazia sa folosesc un loc comun. Prin urmare, asa cum aminteam într-un volum de versuri publicat în 2009 (L’Autoroute A4 et autres poèmes, Cheyne éditeur, Franta), scena mea - atât în calitate de poeta, cât si de traducatoare - este autostrada A4 (coala de hârtie).

O autostrada A4 pe care o construiesc zilnic pentru a lega cap la cap distantele culturale dintre România si Franta. Iar o astfel de constructie - care presupune îmbunatatiri funciare si terasamente - nu se împiedica în clisee si în alte angoase… Acestea din urma sunt inerente pseudo-traducatorilor sau celor a caror experienta în domeniul traducerilor tinde asimptotic catre zero.

Ce puteti spune despre legaturile care se stabilesc între textul original si haina pe care o poarta într-o alta tara? Dar despre cele dintre traducator si text?

LMB: Evoluez - si spun acest lucru foarte linistita - într-un univers binar în care poemul pe care-l traduc este mereu aceeasi fiara jupuita de o alta piele. Nu ma ocup de ovine, caprine sau alte dobitoace, indiferent de haina pe care o îmbraca în septelul autohton.

Un profesionist traduce orice sau e bine sa aleaga, sa empatizeze?
LMB: Un traducator profesionist poate sa transpuna, bineînteles, orice text într-o limba straina. Dar adevarata întrebare pe care ar trebui sa ne-o punem suna cu totul altfel… Este oare acceptabil ca un traducator profesionist sa nu selectioneze corect, într-un mod exigent, operele pe care urmeaza sa le prezinte cititorilor din afara tarii?

Asa cum afirmam într-un interviu anterior referitor la cele 4 antologii si cele 4 dosare de poezie pe care le-am publicat în franceza cu ocazia Salonului de carte de la Paris din martie 2013, traducerea este, cu adevarat, o luare de pozitie. Si anume, o luare de pozitie determinata de constientizarea gradului înalt de necunoastere a literaturii române în afara tarii. În contextul de fata, as adauga faptul ca traducerea este si un angajament de promovare a valorii reale.

Un desant literar în Europa aceasta din care facem parte, în lumea aceasta globalizata în care nu ne gasim locul, nu se face pe bâjbâite!... Nu se face - asa cum se spune la noi în periferie, la „ia-ma, nene!” -, cu volume de versuri sau cu romane de duzina.

Rezultatul e influentat de felul “exercitiilor”: libere sau impuse?
LMB: Unui exercitiu impus i se pot consacra traducatorii din domeniul tehnic, juridic, economic, de exemplu. În sfera literaturii, acest concept nu-si are locul. Din perspectiva mea, pasiunea si angajamentul (ca sa nu ocolim tocmai acum vorbele mari) pe care le implica traducerea nu se declansaza, dupa cum spuneam mai sus, la ordin.

Cât de important este prestigiul unui text ori cel al literaturii din care provine?
LMB: Este de la sine înteles faptul ca un autor celebru va fi privit altfel decât un autor necunoscut care apartine unei sfere lingvistice minore. Dar nu acest lucru mi se pare neaparat primordial. Mult mai important este modul în care traducerea reuseste sa raspunda exigentelor orizontului de asteptare al publicului caruia îi este destinata.

Secretul promovarii unei literaturi consta în stiinta crearii unei oferte adaptate si integrate. Tocmai de aceea, traducatorul joaca totodata rolul unei agent literar care cunoaste perfect liniile de forta ale orizontului de asteptare occidental si care are capacitatea de a-l modula. Si, din acelasi motiv, traducatorii din România se descurca foarte bine pe piata cartii de la noi. În afara tarii, nu ar avea nici o sansa. Iar cei care sunt profesionisti nici nu se aventureaza.

Cum ajungeti la un text?
LMB: Pâna în prezent, am tradus 30 de carti si 6 dosare de poezie, dintre care 17 volume si, respectiv, 4 dosare în franceza, carora li se adauga nenumarate texte aparute în antologii si reviste literare. Altfel spus, 140 de autori publicati, dintre care 80 din România. Dar înainte de a face aceste traduceri, am citit, bineînteles, mii si mii de pagini. Cum domeniul meu de predilectie este poezia, încerc întotdeauna sa parcurg operele complete ale autorilor pentru a selectiona textele.

Desigur, atunci când este vorba despre autori români, acest lucru se poate dovedi foarte complicat. Nu numai pentru ca volumele sunt epuizate de multa vreme (sa le acordam aceasta întelegere cartilor trase, din pacate, în tiraje „confidentiale”), dar mai ales pentru ca anumiti autori nu înteleg dorinta mea de a citi operele lor complete, atunci când am nevoie, de exemplu, de numai zece poezii… În Franta, fiind membra a Academiei Mallarmé (care acorda celebrul Premiu Mallarmé), precum si a juriului Premiului Apollinaire - cea mai importanta distinctie poetica din spatiul francez si francofon -, primesc, de mai multi ani, majoritatea noutatilor editoriale importante. Iar autorii sunt întotdeauna bucurosi sa le puna traducatorilor la dispozitie cartile care nu mai sunt disponibile în librarii.

Aveti o procedura în ducerea la capat a talmacirii textului?
LMB: Procedez ca toata lumea: citesc si selectionez. Vine apoi etapa fundamentala: traducerea. O traducere cât se poate de fidela, în masura posibilitatilor, desigur. Trebuie sa precizez însa ca am oroare de traducatorii care îsi permit sa „colaboreze” cu autorii rescriindu-le opera!

În cele din urma, las textul sa se decanteze, îl revad de cel putin trei ori si îl public. Nu e nimic iesit din comun. Esential este ca publicul sa poata citi un text care se prezinta ca si cum ar fi fost scris direct în limba în care a fost tradus. Altfel, ar fi o traducere oarecare. Altfel, nu poti sa-ti hranesti fiara, bestia.