Linda Maria Baros – scriitorii si strainatatea, traducerea literaturii româna

Ancheta Viata Româneasca
decembrie 2009

Marian Draghici : SCRIITORUL SI STRAINATATEA. MARTURII DUPA DOUA DECENII DE LIBERA CIRCULATIE

Viata si sânge gratis. La buna lectura!

Înainte de 89, turismul cultural se facea cu voie „de sus”, organizat, disciplinat, prin institutii specifice si adrese-tinta precise, controlate. Viza de iesire din tara dictaturii „lor” o dadeau, ca raspuns unei cereri adresate „de jos”, asa-zisele „organe”: partidul, securitatea. Uneori, însusi motul „organelor”, geniul acestora: Ceausescu, lui-même. Cetateanul-scriitor plimbaret prin straini, mai ales dincolo de zid, scapat în aer liber, era dublu suspectat, la ambele „capete”: de colaborationism josnic si/sau cosmopolitism, tradare, fraternizare cu dusmanul. Razboi rece, deh! Cei mai multi dintre fericitii vizitatori ai capitalismului putrid, reveneau la bastina, convinsi pe viata ca Vestul o dospeste, dintre lumile posibile, pe cea mai buna; mocneau, coceau în ei o viata acest gând, aceasta convingere, si în cele din urma expiau asa, slujind dictatura (o slujeau zelos, fie si nederanjând-o cu nimic, decât în cel mai curajos caz, cu un estetism, civic, inoperant). Ce-i drept, câtiva, de ordinul zecilor, s-au radicalizat, alegând exilul pe viata, fie ca transfugi, fie au uitat sa se mai întoarca, predându-se de buna voie, în nimicnicia lor doctrinar-ideologica, acelui drog scump platit al libertatii de gândire si miscare. Au existat si cazuri, celebru fiind Paul Goma, de expulzati. Expulzatul ceausist cel mai titrat, e, de câteva saptamâni, prozatoarea germana nascuta prin Banat, nobelista Herta Müller. Cea care suspecteaza sinuciderea lui Rolf Bossert ca fiind „operata” profesionist de mâna lunga a ochilor albastri. Le era frica de complicatii internationale sa te arunce pe fereastra aici, în tarc; o faceau mai „curat” dincolo, mascati de zid. Suspect au murit, fix înaintea unor deplasari în Franta si Belgia, proclet avizate de aceleasi „organe”, Marius Robescu si respectiv Virgil Mazilescu. Tema e dura, vasta, complicata, s-au scris carti, se vor scrie. Ce se cade sa precizez e ca nu toti calatorii, sau beneficiarii de joburi în afara, erau suspecti de complicitate vinovata cu sistemul. Ana Blandiana, nu. Ileana Malancioiu, nu. Constanta Buzea, nu. Un Marin Mincu, sa ma ierte, zice-se ca da. Ejusdem farinae. Tipul acesta, acestora, din urma, farinos, chiar daca socialmente estompat (sau nu), e prosper, perpetuu razbatator, razbunator, trage, vorba ceea, din toate pozitiile. O spun din pielea mea, lucid paranoida, în alta parte.

Odata zidul facut una cu pamântul si tarcurile lagarului sparte, scriitorul nostru fu liber sa circule, el si opera lui, unde-o vedea cu ochii. Nauc, surprins, nepregatit. Prima imagine ce-mi vine în minte, binisor emblematica, de om al scrisului proaspat scapat din cazan si dus sa vada bineînteles Parisul, este a unei Madi Marin aterizând pe „Charles de Gaulle”, în ianuarie 90, cu nervii facuti franjuri, în tenisi chinezesti si geaca de fâs, natural euforizata, vreau sa spun beata în sfârsit de licoarea cea mai scumpa spiritului poeziei sale: aerul libertatii. Madi nu mai e sa ne povesteasca, sa ne descrie aventura ei în acel aer râvnit, defel paradisiac. A lasat scris, a povestit. Nu mai e nici Bossert, nici Robescu, nici Mazilescu. Nici Monica Lovinescu, nici Virgil Ierunca. Nici Eliade, nici Cioran. E domnul Sora, care în 7 noiembrie a bifat 93 de ani: multi înainte! E, înca mai e, Doamna Cornea, care în splendid-dureroasa formulare a Blandianei, „ne-a tinut loc la toti”. E Grigurcu, acest mare poet „facut” mereu critic. E Nora Iuga, e Dinu Abaluta, e Visniec, e Dinu Flamând, e Cartarescu, e Adamesteanu, e Mircea Iorgulescu, e Plesu, e Liiceanu, e Patapievici, e Mihaies, e Ion Mircea, e Adrian Popescu, e Gabriel Chifu, e Vitalie Ciobanu, e Leo Butnaru, e Galaicu Paun. Mariana Codrut. Mircea Bârsila. Ion Muresan. Nichita Danilov. Ioan Moldovan. Pantea. Ioan Es. Pop. Filip Florian. Komartin. Cosmin Perta. Ianus. Linda Maria Baros (dau câteva nume, lista e întredeschisa, vedeti mai la vale).

Redactia Vietii Românesti îsi ofera paginile unor marturii speram relevante pentru conditia europeana a scriitorului român în regim postcomunist. Filmul românesc al ultimului val a cucerit acel Vest la care tot creatorul neaos visa ca emirul la Mecca pâna în urma cu doua decenii. Bravos!, cineastilor. Dar în România s-a scris si se scrie cea mai buna poezie din Europa, voci autorizate pretind asta. Nu întâmplator grosul însiruirii de nume de mai sus e rasunator deliric - sa ma scuze dl Simut. Ce fac ei, poetii, prozatorii, eseistii, cu opera lor, cu libertatea lor - si, în oglinda, cum se valorizeaza de responsabilii culturii aceasta avutie nationala produsa din nimic, adica din viata si sânge gratis, cititi negru pe alb, prin bunavointa unora dintre invitati, în acest numar si în cele viitoare.

Marian Draghici

sursa : revista Viata Româneasca nr. 11 - 12 / 2009

Linda Maria Baros

CUM SA-TI ADUCI PISICA
ÎN PRAGUL NEVROZEI

Cititorul se va uita poate intrigat la sintagma Scriitorul si strainatatea. Fiindca, este adevarat, s-ar putea scrie probabil mii de pagini pe acest subiect. Dar
n-ar avea nici un rost. Câteva cifre sunt mult mai lamuritoare. La noi în tara apar 1.700 de titluri de beletristica (dintr-un total general de 14.000 de titluri publicate anual). În Europa, unde se tiparesc în fiecare an pâna în 70.000 de titluri de beletristica, Franta are cea mai bogata productie literara - 15.000 de titluri. (Populatia Frantei este de trei ori mai mare decât a României.) Dar si mai important mi se pare faptul ca, la sfârsitul anului trecut, francezii aveau prin sertare sau pe la edituri circa 1.400.000 de manuscrise; Le Figaro littéraire anunta chiar ca peste 400.000 de persoane mai curajoase îsi depusesera deja cartile la diferite edituri. Sa mai amintim doar ca în Franta au fost publicate anul trecut peste 8.000 de romane! Nu mai spun câte volume de poezie au aparut…

Întrebarea ar fi atunci: cum sa te descurci într-o asemenea avalansa de titluri, cum ajungi sa fii vizibil?

În cazul romanelor este simplu. Sa luam exemplul lui Frédéric Beigbeder. Editura producatoare a dorit ca volumul acestuia, Un roman français, aparut acum trei luni, sa obtina un mare premiu literar. O dorinta fireasca. În acest sens, s-a aruncat energic în lupta mediatica - adica a organizat un serviciu de presa impecabil si le-a expediat ziarelor, revistelor, criticilor literari, scriitorilor si oamenilor de cultura importanti, decidentilor de pe piata de carte, realizatorilor TV si radio, site-urilor literare etc. peste 4.000 de exemplare din volum. Lumea a avut timp sa citeasca romanul pâna toamna târziu. Rezultatul: Beigbeder a obtinut premiul Renaudot. Goncourt-ul i-a revenit altcuiva.

În domeniul poeziei, unde noutatile se succed într-un ritm devastator, batalia este, de asemenea, acerba.
Fireste, si peste mine, ca poeta, s-a pravalit avalansa aceasta de titluri. În 2004, la prima carte publicata în Franta, eram o debutanta venita de câtiva ani la Paris fara cele doua volume aparute la Bucuresti. Dar francezii nu s-au uitat în rucsacul meu; în acel an mi-a fost acordat Premiul pentru Vocatie Poetica. Apoi, printre miile de aparitii, volumul meu Casa din lame de ras (Cheyne, 2006, reeditat în 2008) a obtinut Premiul Apollinaire, cel mai important premiu francez de poezie (daca nu-l luam în calcul, desigur, pe cel al Academiei, oferit pentru opera omnia). Este vorba de o distinctie literara care, din 1942, se acorda poetilor consacrati; în general, poeti de peste 60 - 70 de ani, dupa cum îi ajunge consacrarea. Pentru prima data, premiul a fost oferit în 2007 unui poet strain; mai mult, unei poete (doar 3 femei erau în istoria premiului), ba chiar, surprinzator, unei poete care avea doar 26 de ani!...

Iar în 2009, m-am vazut din nou nevoita sa fac fata afluxului poetic. În plina vara pariziana, mi-am lansat volumul Autostrada A4 si alte poeme la Marché de la Poésie - Piata de poezie, aflata la editia a 27-a. Ce-a zis critica literara? A zis ca Linda Maria Baros vine pe Autostrada A4, folosind metafora ca pe un kalasnikov… E drept ca abia în 2011 ma gândesc sa scot tunul: un volum de poezii mai amplu, care va închide quadrilogia, daca pot spune asa, deschisa în 2004. Dar am în lucru si un volum de studii literare foarte aplicate, desfasurate pe vreo 600 de pagini, în care abordez, printre altele, poezia si proza din România.

Dar, altfel, cum se verifica succesul unei carti? Prin vânzari. Editorii, se stie, nu sunt niste filantropi. Îti publica fara sa ezite o noua editie, daca ai o carte vandabila. Problema este sa-i convingi sa riste, sa-ti accepte prima editie.
Riscul de piata - factorul cel mai important într-o întreprindere editoriala - ar putea sa para mult mai mic în cazul traducerilor, de vreme ce textul s-a confruntat deja cu un public. Eh, dar lucrurile stau cu totul altfel.

Sa ne uitam la cifre. Vorbeam de Franta… În lumea aceasta, Franta detine
si recordul mondial al traducerilor literare - peste 2.200 în fiecare an. Statele Unite, de exemplu, publica sub 1000. (Sa ne amintim ca, anual, în aceste doua spatii editoriale se tiparesc în jur de 66.000 si, respectiv, 200.000 de titluri din toate domeniile de activitate.)
Întrebarea ar fi acum: ce face scriitorul român, cum ajung traducerile lui sa fie vizibile pe piata europeana sau mondiala într-o asemenea avalansa de titluri?
Una dintre observatiile mele de traducatoare este foarte limpede: publicul occidental se arata din ce în ce mai interesat de experientele literare traite în alte spatii geografice. Doreste traduceri. Eu am tradus diferite volume de versuri si dosare de poezie româna care au avut succes în spatiul francofon. Pot sa spun însa ca o data cu L’Anthologie de la poésie roumaine contemporaine (Antologia de poezie româna contemporana), aparuta la finele anului trecut - eveniment despre care a scris si revista Viata Româneasca - poezia de la noi a devenit mult mai vizibila în Franta. (Mai multe detalii despre aceasta antologie pe care am realizat-o alaturi de Magda Cârneci sunt disponibile pe site-ul meu: http://www.lindamariabaros.fr)

Un editor francez si-a ales poetii români preferati din aceasta antologie si
mi-a solicitat deja doua volume. De asemenea, un editor spaniol care citise antologia franceza a venit la Paris pentru a-mi propune sa întocmesc un volum care sa cuprinda 12 poeti români din ultimii 60 de ani. În câteva luni, am pus la punct aceste carti iar editorii le-au acceptat. Apoi, un poet/traducator maghrebian cu care am mai avut ocazia sa colaborez m-a rugat sa întocmesc în 2010 o prima antologie de poezie româna contemporana pentru lumea araba. Mi s-a parut un lucru exceptional!... Acesta este rolul antologiilor: sa faca pui!...
Desigur, toate aceste lucruri au presupus si sacrificii: Mimir, pisica mea, a ajuns în pragul nevrozei. Si nu este o gluma...

Totusi, îmi plac antologiile. În urmatorii ani, voi pregati asadar pentru piata franceza o vasta antologie de poezie româna care va cuprinde, probabil, peste 500 de poeme. Voi selecta însa textele foarte atent. Trebuie sa avem
în vedere mai ales literatura de mâine - cea din viitoarele manuale europene, cea care va fi sintetizata în viitoarele dictionare realizate nu în România, ci în Europa - în care se va integra si poezia româna. Iar la un moment dat, ma voi ocupa si de traducerea romanelor românesti. Deocamdata, vom lansa în curând la Paris revista Seine et Danube editata de L’Association des Traducteurs de Littérature Roumaine (Asociatia Traducatorilor de Literatura Româna), în cadrul careia voi coordona sectia de poezie.

O alta observatie ar fi urmatoarea. Ca sa fie tradus în strainatate, scriitorul român are nevoie de cel putin trei piloni de sustinere:
1) o carte buna - se gaseste;
2) un traducator bun - se mai gaseste;
3) un ICR bun - exista.
Autorii pot sa fie convinsi ca fara ajutorul Institutului Cultural Român vor razbate foarte greu în strainatate. Dincolo de granita, functioneaza o literatura si o piata de carte pe care, deocamdata - datorita prejudecatilor si a lipsei de informare - putini le pot întelege. Iar neadaptarea te tine pe plaiurile carpatine.
În Franta exista de câtva timp un Birou de promovare a editiilor franceze peste hotare. Banuiti când a fost înfiintat?... N-o sa ghiciti! Acum 130 de ani.

Dar poate ca lucrurile ar trebui sa înceapa din alta parte. Va închipuiti ca editorii straini ar refuza cartile românesti vândute la noi în tiraje de 100.000 de exemplare?... Asa zic si eu. Ar trebui pornit deci si de la cresterea tirajelor pe piata de carte româneasca. De la cultivarea dragostei - spun cumva lucruri aiurea? - pentru literatura. Statul ar putea sa aiba, de exemplu, o initiativa salutara în acest sens: « O revista literara oferita gratuit » tinerilor între 18 si 25 de ani (un abonament pentru un an). Franta a avut de curând o campanie asemanatoare legata de ziarele de actualitati si, în primele 5 zile, s-au înscris aproape 200.000 de tineri. Statul va investi aproximativ 15 milioane de euro în acest proiect. La noi, n-ar costa nici macar o jumatate de milion. Puteti sa faceti socoteala, luând în calcul 15 reviste literare din întreaga tara, sa zicem, la pretul de tipar. Asadar, ce parere aveti despre initiativa cu titlul « O revista literara oferita gratuit »?

sursa : revista Viata Româneasca nr. 11 - 12 / 2009