Linda Maria Baros - cronica literara de Paul Aretzu, revista Viata romaneasca

Revista Viata Româneasca
cronica literara, 2006
Paul ARETZU

Noua generatie de scriitori este tot mai prezenta si mai convingatoare în viata literara. Ea vine cu mari disponibilitati, cu dezinvoltura, cu receptivitate. În cartea sa Casa din lame de ras (Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2006), Linda Maria Baros se dedica unei operatii sensibile de masonerie poetica. Edificarea urmeaza un ritual al genezei, în abstract, bineînteles, disociind dualismul ontologic, partea obscura si partea rationala, „Casa care se-nalta din ceturile fiintei/ pare-un palat din lame de ras”, si avertizând asupra pericolului trecerii, „Sapte lupi tineri/ dorm cu botul pe prag” (Prolog). Poeta, genuina, plina de curiozitate, da curs unui demers de cunoastere de sine, se apropriaza, recurgând la cei mai diversi parametri, concret-abstract, interior-exterior, eu-ceilalti, ratiune-sentiment. Constructia însasi nu se termina, având toate componentele (simbolice), prag, usa, podea, masa, fereastra, pereti, mai putin acoperisul, ceea ce lasa loc unor perspective înca neexplorate. Nu meditatia traditionala este modalitatea acestei poezii, ci structura simpla, esentializata, sugestia rafinata, claritatea, imaginile de impact, cerebrale, dar mai ales recurgerea la o simbolica a concretului.

Desi resimte vag un trecut schismatic, alienant, pe care îl recuza, constructia ce se anunta este aurorala: „Eu m-am nascut în sufertasul deceniului noua,/ pe vremea când toata casa era un zid./ Eu vin spre voi dintr-o tara a orbilor./ […]/ Eu am plecat de pe tarâmul copilariei,/ pe care am plâns în debara, sub chiuveta.// Oh, dar am uitat aceste povesti care lustruiau/ altadata moneda calpa a delirului meu./ Va spun doar ca am venit.” (Daca pragul de sus îti reteaza capul, e semn rau).

Pentru a avea acces în intimitatea fascinanta a casei, trebuie sa-i surmontezi hermetica, sa reconstitui timpul, sa-i întelegi spiritualitatea, sa ai cheia care fumega în usa. Departe de a idealiza, poeta suporta urmarile izolarii introspective, melancolia, înstrainarea: „Casa pluteste pe cocoasa de piatra a singuratatii,/ pe solzii ei cenusii, veninosi, înspicati,/ […]// Te încui pe dinauntru. Si râzi./ Tacerea sare cu picioarele pe clanta.” (Usa are chip de pasare). Acest fel de ontologie metaforica reprezinta, de fapt, un demers de revelare a unor repere existentiale, de întelegere a propriei identitati. În casa sinelui se vine din afara, depasindu-se obstacolele neantului, pragul si usa. Plasmuirea casei/fiintei (casei fiintei) începe odata cu podeaua, moment evocat prin imagini familiare, ale intimitatii, reunind gestul femeii pieptanându-se, fumul nervos, noros de tigara, întrezarirea stelei, peretii virtuali prevestind locul de nidatie a vietii, un insidios fluviu al infernului, pentru a sfârsi/începe cu atingerea starii de împlinire: „Iar tu aluneci usor pâna jos, pe podea. Esti în tine.” (Acolo unde se-nnoada zidurile casei). Jocul imaginarului este explorat cu subtilitate, cu tandrete, lasând loc adesea sensului echivoc. Viziunea alegorica este sustinuta de un simbol central care este întesat de altele, si ele generative. Antenele, tentaculele casei, se întind peste tot, în spatiu, în timp, în spirit. Cartea apare astfel ca un metodic, obstinat travaliu de luare în posesie a lumii prin constituirea de sine. Se consuma astfel o insolita alchimie interioara, care se proiecteaza în tot printr-o reflectare expansionista, lumea întreaga devenind un singur organism compozit, aflat în proces de geneza si de constientizare de sine.

Discursul poetic pare când a divaga, când a se focaliza, acumulând, trecând prin stadii metamorfice, facând o demonstratie programatica a modului paradoxal în care o forma de maxima libertate imaginativa poate evolua într-o forma canonica constrângatoare, reprezentata de tema globala, a construirii casei. Astfel, textul apare ca un fel de cutie cu miracole, ca un edificiu multifunctional. Când este vorba de un alt element al constructiei simbolice, masa, este sugerata si semnificatia scripturala a acestuia, poeta folosindu-se de transferul de caracteristici, de jocul corespondentelor, dupa model rimbaldian, alcatuind o reprezentare esentializata a alfabetului: „Pe masa de scris, litera V e nevrotica./ Miroase de la o posta a saslâc./ Ca se potriveste cu litera M,/ ca-ntre coapsele unei femei,/ care se prelungesc precum niste aripi/ ridicate salbatic pâna la cer,/ asta se poate.// Dupa cum se poate ca si litera O/ sa fie nevrotica./ Fiindca pare desenata pe piele/ cu arcul electric al buzelor.// […]// Fiindca asa sunt literele. Nevrotice./ Ca niste femei zidite într-un poem.” (Litera V e nevrotica).

Casa este locul matriceal. Casa este orice din realitate care lasa o amprenta, care vehiculeaza un semn, este gestul/imaginea unica, monada, este un modus vivendi. Nu o vedem pentru ca noi suntem casa, nu suntem constienti de ea pentru ca existenta nu se cuantifica.

Definibil drept carte metafora, volumul depaseste prin tema tinta ontica, având aspectul unui caleidoscop liric de reflectii/reflexii existentiale. Ispititoare, fereastra reprezinta hubloul dintre universuri prin care poetii se translateaza, se sinucid, acceseaza alta realitate, aruncându-se din sinesi în ceilalti. Treptat, casa edificându-se, claustreaza, textele capatând conotatii elegiace. Lipsa înca a peretilor lasa posibilitatea tuturor directiilor. Autoarea nu limiteaza ambivalenta casei: loc al centrului lumii, identificabil cu însasi natura umana, cu protectia uterina/materna si, totodata forma de introversiune, de recluziune, implicând linistea, singuratatea, asteptarea. Fara îndoiala, având fereastra, este loc si de contemplatie: „Te-ncui pe dinauntru. Taci./ Peste gradini se rupe toamna. Si trosneste.// Poeti necunoscuti vor trece lung pe Sena./ I-or pescui cu cangile-n amurg.” (Peste gradini se rupe toamna). Textele, usor ermetizate, au un imaginar alambicat, cabalistic.

În evolutia embrionara a casei, peretii constituie deja rigoarea - provocând înstrainarea, frustrarea - dar si celula (polisemantic) primordiala: „Cuvântul a fost la început un recipient/ - zvelt, frumos mirositor lujerul lui pur!// Din el s-a revarsat cândva universul./ Peretii care se întretaie în afara oricarui punct./ […]// Primul cuvânt a fost asadar un cub/ alcatuit din patru litere si un spatiu liber:/ casa/ Un fel de mama si un fel de tata.” (Geneza). Prin casa pe care o construieste treptat, din cuvinte, Linda Maria Baros reface o entitate arhetipala, însotita, cum e firesc, de toate nivelurile si polimorfismele ei, alcatuind o carte unitara, radianta. Detaliind, pentru poeta peretii pot fi mormânt hermetic, vesta antiglont, prieteni, dusmani: „Peretii te-au doborât pâna la urma./ Zbori în harnasamentul lor de var.” (Levitatia. Cuiele.). Ei emana angoasa singuratatii, captivitate, tristete existentiala: „Pe alaturi, singuratatea-ti rânjeste cu fumul în dinti./ Si se ridica-ncet pe gâtul de cal al cerului./ Bate cu pieptul monede peste cer./ Ploua.// O muti ca pe un pumn de maruntis/ dintr-un buzunar într-altul./ Ca-ntr-o vânzare de frate.// Si te întorci cu toate cele patru chipuri spre perete.” (Vânzare de frate). Desi autoarea îsi disimuleaza sentimentele, trairile de orice fel, abstractizând, obiectivând, anihilând eul empiric, poezia contine tensiuni refulate, pune în functiune monstrii luciditatii, fantasmele abisalitatii: „Degeaba umbli prin casa umil, cu capul lipit de piept -/ ceruit acolo de-albinele noptii,/ ca si când ar fi o himera/ uitata afara.// Degeaba te juri./ degetele tale-au trecut de atâtea ori prin flacara vinului.// Nu-mi spune nimic despre casa, despre pereti./ Celui care umbla ca tine, cu capul lipit de piept, îi creste uneori un alt cap în loc/ - unul cu care sperie lumea -/ atunci când iese la plimbare, afara.” (Mecanica miscarii).

Revelatia cartii apare în final, când codul constructiei sefirotice a casei (rational, abstract, ideal) angajeaza ideea de asteptare/cautare a iubirii, de întregire într-un habitat paradiziac, inexpugnabil: „Te-am strâns puternic în brate, pâna la sufocare,/ te-am mângâiat duios ca pe un zid/ în care ma repezeam cu capul în fiecare zi./ Fiindca dincolo de acest zid erau usa, fereastra,/ peretii ascunsi ai casei pe care o tineai zilnic/ în echilibru pe încheietura mâinii tale,/ ca pe un palat din lame de ras…// Oh, dar as fi spulberat toate lamele-acestea, toate lamele/ le-as fi spulberat dintr-odata, stii bine,/ daca as fi putut sa gasesc usa, fereastra,/ peretii casei tale…” (Sub streasina, sub gât). Astfel, casa devine vie, capata aptitudinea de a adaposti sentimente, de a da viata, de a ucide. Discursul se topeste si, din enuntiativ, devine confesiv. Nu este însa vorba de un final apoteotic, festiv, ci de unul chinuit, rezultat al unei crize, al incertitudinilor, al unei iubiri neterminate, imposibile.
În felul ei special, cartea este si dispersata si unitara, alcatuita din fragmente distincte, expresive, subsumate unui scenariu coerent, configurându-se într-un puzzle ferm.

În generatia sa, Linda Maria Baros dovedeste o maturitate de exceptie, o deosebita stiinta a constructiei, vizionarism, inteligenta, intuitie estetica.